Fiecare călătorie e diferită...
-Sună-ți toți prietenii și familia și spune-le
că nu te vei întoarce niciodată.
-Sunt confuz. Nu pot...
-Este alegerea ta, dar știi că nu vei mai
pleca niciodată dacă nu faci asta acum...
Vine un timp în viața fiecăruia când simte că
nu aparține unui loc și tot ceea ce poate face este să fugă și să caute și să
descopere lucruri despre sine la care nu aștepta că ar fi acolo. Pentru mulți
oameni sunt cineva care a încălcat niște reguli nescrise care sunt considerate
a fi normale și nu ar trebui probabil să mai trăiesc printre ei pentru că sunt
nu sunt un exemplu bun sau pentru că le pot influența copiii. Nu știu exact ce
gândesc. Dar doar vreau să întreb: este mai bine să ne învățăm copiii să
trăiască în minciuni și să își nege felul de a fi pentru că noi credem că acest
lucru ne-ar face de râs sau ar fi mai
bine să îi lăsăm să fie diferiți și fericiți și pregătiți să exploreze lumea?
Am trecut prin unele dintre cele mai grele
experiențe din viața mea. Am fost lovit și distrus și alungat, dar nu voi
regreta niciodată. Îmi amintesc că aveam o iubită în acea perioadă și totul
mergea destul de bine, doar că mereu am simțit că acela nu eram eu. Așă că,
într-o seară am mers într-un bar cu prietenii mei. Era o seară doar cu băieții,
în care sărbătoream ultima săptămână de liceu. Totul mergea bine, până acest
tip, arătând ca un star rock, îmbrăcat tot în negru și având acea aparență de
artist, a venit la bar și a comandat o băutură. Dintr-o dată telefon a sunat,
dar l-am închis.
-Hotel California, The Eagles.
-Poftim? Am întrebat surprins.
-Melodia ta. Clasică. Nu așteptam să îmi zică
ceva, dar se pare că oamenii nu sunt ceea ce credem noi. Sunt Josh, apropo.
-Joseph. Încântat!
-Se pare că prietenii tăi te-au lăsat să bei
singur.
-Cam așa...nu sunt un fun al billiardului.
-Cred că glumești, este un joc destul de
interesant, a zis într-un mod care m-a făcut să mă întreb dacă chiar era. Poate
îți voi arăta într-o zi și o să-ți schimbi părerea.
Nu știam ce să zic.
-Uite, trebuie să plec acum, mă așteaptă
prietenii, dar poate ne mai vedem pe aici! A plecat și mă întrebam oare de ce
acea conversația schimbase ceva în mine.
În curând am uitat de noaptea aceea, până în
ziua când am dat peste acest tip la o petrecere a unui prieten și după cum se
pare el era un prieten vechi cu gazda. Era un tip de trabă în ciuda aparenței
de tip cool și rău și a faptului că toate fetele se uitau la el. Și cum ar fi
putut să nu facă asta? Fetelor le plac ochii albaștrii și băieții răi.
Ne-am distrat în noaptea aceea. Am băut, am
dansat. Eram fericitți că în sfârșit absolvisem liceul și ceva nou ne aștepta,
dar pentru mine totul s-a schimbat într-o clipă. A fost atunci când am decis să
jucăm Sticluța și a trebuit să îl sărut pe acest tip. Mă simțeam atât de jenat
pentru că toți se uitau și aplaudau și strigau, dar când s-a întâmplat am știut
că aceea era piesa lipsă. Aceea era realitatea, răspunsul pe care îl căutam. Am
știut de ce prezența lui avusese un astfel de efect asupra mea. Pentru că și el
era la fel, doar că el știa deja.
Și de atunci am început să ne întâlnim din ce
în ce mai des, dar ceea ce a urmat a fosr un iad. Așa zișii mei prieteni au
început să râdă de mine, să mă strige tot felul de nume, să îmi spună că le
este frică să stea alături de mine. Asta până când am avut curajul să îi
înfrunt. Poate nu a fost cea mai bună idee pentru că au început să mă împingă
și să ma insulte și până la final să mă lase bătut în mijlocul străzii. Mi-am
sunat prietena și m-a dus la ea acasă.
-Îmi pare rău, îmi pare foarte rău. Nu am vrut
niciodatăsă te rănesc. Nu meriți asta.
-Oprește-te din plâns! Nu este vina ta. A început
să îmi curețe rănile. Era atât de drăguță și protectivă și eu nu eram bun
pentru ea.
-Dar tu ești...
-Te rog, nu îți cere scuze! O să mă faci să
plâng. Și dacă te ajută cu ceva, știam asta deja. M-am uitat la ea surprins. Am
văzut asta, Joseph, din felul cum te uitai la el. Nu mai văzusem niciodată acea
expresie a ta.
M-am uitat în ochii ei. Erau plini de lacrimi.
Rănisem o fată atât de inocentă, care ar fi trebuit să mă urască, dar ea era
încă acolo, ajutându-mă.
-Dar de ce, am întrebat.
-Pentru că nu trebuie să îți ceri scuze pentru
cine ești. Ai avut nevoie doar de mai mult timp să îți dai seama.
Am îmbrățișat-o. Eram sigur că nu voi mai găsi
alt prieten ca ea.
-Acum trebuie să vorbești cu părinții tăi. Știam
că asta urma.
-Vei veni cu mine?
-Desigur!
Am mers acasă și nu voi uita niciodată reacția
lor. Mama a început să plângă, iar tata m-a plesnit atât de rău încât am căzut
pe podea. Eram o dezamăgire pentru el, un ciudat. Alison m-a ajutat să mă ridic,
dar cuvintele tatălui meu m-au distrus.
-Ieși afară din casa asta, chiar acum! Nu mai
ești copilul meu! Nu așa te-am crescut!
Mama a încercat să îi schimbe părerea, dar era
nefolositor. Am ieșit pe acea ușă și am avut un sentiment de libertate. Nu m-am
uitat înapoi. Știam că dacă aș fi făcut-o, nu aș fi capabil să îmi trăiesc
viața acum.
