Dragule, îți pierzi memoria acum...
-Te rog, hai să mergem din nou în locul acela.
-Dar de fiecare dată mergem acolo. Nu vrei să vezi altceva?
-Chiar acum, nu.
-Dar de ce?
-Poate pentru că este singurul lucru pe care mi-l amintesc. M-am uitat în ochii lui. Spuneau adevărul. Oare cum puteam să îi refuz asta?
-Bine, atunci. Ești gata?
-Mereu sunt gata. Era exact ca un copil. Nerăbdător.
Era o noapte frumoasă, cu cerul atât de clar încât aveai senzația că poți număra toate stelele. Am mers pe dealul acela de unde se putea vedea întreg orașul. Era priveliștea perfectă. Luminile orașului străluceau mai puternic ca niciodată.
-Iubesc locul acesta. Nu știu de ce, mă face să simt ca și cum...
-Totul ar putea deveni realitate.
Era adevărat. Simțeam că nimic nu ne putea opri. Am avut curajul să trecem mai departe și să venim în orașul acela.
-Hai să ne uităm la stele! Aici e locul perfect. Ne-am întins pe pământul calc și am privit cerul.
-Vreau să îmi amintesc de acest moment pentru totdeauna.
-O să-ți amintești, am încercat să spun cu vocea mea cea mai optimistă.
-Dar ști că asta nu e adevărat.
-Te rog! Doar bucură-te de moment!
Dintr-o dată a început să plouă. Câteva picături la început, dar apoi hainele ne erau ude. Am început să țip.
-Hai să plecăm de aici!
-Dar de ce? E atât de frumos! Avea acel zâmbet căruia nu îi puteai rezista.
-Dar...
-Haide, e în regulă. Nu am mai simțit ploaia de mult timp. Și încă îmi place de tine cu părul răvășit. Avea dreptate. Trecuse ceva timp decând nu mai fusese afară.
-Ai vrea să dansezi cu mine? L-am luat de mână și am dansat pe cântecul ploii. Râdea. Eram atât de fericită să îl văd așa și câteva lacrimi mi-au căzut pe față.
-Nu face asta! Sunt chiar aici! Trăim momentul, ai uitat?
Ce mai puteam zice. Nu ar fi schimbat nimic.
-Imagineză-ți că suntem doi copii care doar ce s-au întâlnit, dar lor nu le pasă. Ei vor să se joace și nimic altceva nu mai contează.
-Mi-aș dor să fiu copil din nou.
-Toți vrem asta. Păcat că uităm că acel copil încă trăiește în interiorul nostru. Trebuie doar să îl lăsăm să se arate.
-Dar copilul nu poate face față situațiilor grele.
-Poate, însă nici adultul nu le poate îndura pe toate.
Nu am mai zis nimic după asta. Am stat acolo, în mijlocul ploii, așteptând un miracol în care nu știam dacă mai credeam.
După un moment care aș fi dorit să dureze pentru totdeauna, ploaia s-a oprit. Am văzut că miracolul nu se întâmplase, iar el se întorsese la ceea ce devenise normal pentru noi. Se uita confuz în jurul lui.
-Unde sunt? Și cine ești tu? Începuse să devină agitat.
-Calmează-te, dragule! Este bine! Am văzut nesiguranța din ochii lui.
-Ce se întâmplă? Nu am vrut să zic acele cuvinte, dar ele erau adevărate.
-Dragule, îți pierzi memoria acum...
