Câteodată este ușor să îl identifici pentru că prezența lui umple camera și altă dată este atât de greu, pentru că nu vrea să fie văzut. Știe cum să își facă simțită prezența fără să deranjeze și știe cum să plece fără să fie descoperit. Dar cum vede de fapt o femeie un gentleman?

Eram cu prietenii meu la un bar și așteptam pe cineva să vină. Nu știam cine era această persoană, iar în acel moment nu prea mă interesa. Până l-am văzut...

A intrat atât de încrezător, îmbrăcat atât de clasic, uitându-se la ceas să vadă dacă întârziase. A mers la bar și șia- comandat o băutura, poate un Manhattan sau un Martini, nu puteam vedea, dar aveam un sentiment că este unul dintre acestea. Nu îmi puteam lua ochii de la el și nu eram singura. De când intrase, practic toate femeile erau afectate de prezența lui. Și cum ai fi putut să nu fi? Nu vezi peste tot pe cineva ca el. Acel costum, acei pantofi, părul perfect aranjat, părea...pur și simplu...perfect. când am văzut că se apropia de masa noastră am crezut că inima o să-mi explodeze, dar nu voiam să arăt asta.

-Salutare, tuturor!

-Bună, Alexander! Sunt bucuroși că ai putut veni.

-Nu mi-ar fi plăcut să ratez o ieșire cu prietenii mei. Dar ce mai faceți? Și văd că avem companie nouă. Sunt Alexander! Și mi-a sărutat mâna. Mă impresionase deja și știam că noaptea aceea avea să fie una interesantă. Am vorbit, ne-am distrat și el m-a condus până acasă. Atunci am putut petrece timp doar cu el.

-A fost o noapte frumoasă, sunt bucuros că te-am cunoscut, a zis el, rupând tăcerea.

-Și eu, nu m-aș fi gândit niciodată că ai fi așa...

-Așa cum, zâmbea ca și cum mi-ar fi știut deja răspunsul.

-Așa...nu știu...normal...nu înfumurat cum credeam că ai fi. A râs.

-Și asta este un lucru bun, sper.

-Da, da, adică, nu trebuia să îmi creez o impresie atât de repede.

-Se mai întâmplă. Câteodată este mai ușor să facem asta decât să încercăm să cunoaștem o persoană. Mă bucur că mi-ai dat această șansă.

-Și eu mă bucur, dar vezi, tu ești atât de diferit de toți băieții pe care îi cunosc. Este un gentleman și am senzația că trebuie să fac totul perfect și să nu ma port prostește...

-Sau poți încerca să spui aceste cuvinte: Poți fi cine vrei tu să fii atâta timp cât acel cineva ești tu. Vreau să vad acea persoană care se prostește și să o descopăr. Și dacă tu spui că sunt un gentleman, atunci ar trebui să știi că un gentlemen mereu spune ce crede. Și nu voi încerca să te impresionez cu cuvintele mele, este alegerea ta pentru că niște cuvinte nu arată nimic, doar acțiunile o fac. Noapte bună, doamna mea!

Mi-a sărutat mâna din nou și a plecat. Nu știam ce să spun. Am intrat în apartament și m-am așezat pe podea. Eram surprinsă. Nu știi niciodată pe cine poți întâlni și cum te pot surprinde. Trebuie doar să îi acorzi o șansă și să îți dai seama că un adevărat gentleman te va face doamna lui.

Eram într-un avion cu câțiva prieteni, mergând spre Londra. Nu părăsisem țara până atunci, așa că eram nerăbdători. Am avut șansa să stau lângă un bărbat care călătorise mult.

-Prima dată?

-Poftim? Am întrebat puțin surprins.

-Când pleci din țară.

-Este atât de evident?

-Nu chiar...adică, da, puțin. Pari agitat.

-Ei bine, prima dată când călătoresc cu avionul.

-Oh, îmi amintesc asta. Puțin înfricoșător, dar te obișnuiești.

Prietenii mei erau undeva în spate, așa că mă bucuram că găsisem pe cineva cu care puteam sta de vorbă. Am început să vorbim despre călătorii și eram surprins de ceea ce a zis.

-Deci, ați fost în toate acele locuri?

-Cam da, nu voi uita niciodată răsăritul în Malta, apusul în Peru, atmosfera din India, mâncarea din China, oamenii din Canada, luminile din New York, vremea din Londra...

-Oh, Doamne, dar ați văzut aproape toată lumea.

-Ei bine, nu chiar. Sunt încă o mulțime de locuri. Lumea aceasta are atât de multe locuri frumoase. Sper doar să văd cât de multe pot.

-Este de necrezut. Am fost în câteva orașe din țara mea și acum la Londra. Dar nu cred că aș putea vedea atât de multe.

-De ce nu?

-Ei bine...e doar...depinde de multe lucruri: bani, timp...

-Oh da, astea două. Te trag de fiecare dată în jos. Nu o să spun că este ușor, ai nevoie de multe lucruri, dar de ce să nu călătorești? Adică, înveți, mergi la facultate, apoi ai un loc de muncă, o familie și mergi la acel loc de muncă în fiecare zi, așă că de ce să nu mergi altundeva din când în când? Dacă încerci, poți pune deoparte ceva bani și în fiecare an să încerci ceva nou. Nu e nimic mai frumos decât să înveți din propria experiență.

Era atât de bine să ascult o persoană ca aceea. M-a făcut să îmi schimb opinia despre viață și cum fiecare experiență este un nou început. În acel moment tot ce îmi doream era să mă duc la prietenii mei și să le spun că această călătorie avea să fie prima din atât de multe altele.

-Dar înainte de toate, trebuie să știi care este orașul viselor tale. Unde vrei să mergi cel mai mult în lumea asta.

Era simplu. Știam că era poate un clișeu, dar asta îmi doream.

-Los Angeles.

-Oh, orașul îngerilor. Este o alegere bună și un oraș extraordinar.

-Ați fost acolo?

-Desigur și nu voi uita niciodată acel oraș. Plaja, aerul, amestecul de oameni, nopțile, visul american și îngerii...oh, îngerii agitați. Doar Dumnezeu știe ce se ascunde în inimile lor bete: pasiune, dorință, vise, iubire, ură, nu pot spune exact. Pot spune doar că odată ce vei ajunge acolo te vei simți ca și cum ți-a fost dor mereu de acel oraș. Ca și cum ai mai fost acolo înainte.

Deci, vei face ce dorești, dar vreau doar să îți dau un sfat: Descoperă ce înseamnă să faci parte din ceva diferit. Încearcă lucruri noi. Învață din experiență. Oferă-ți o pauză din când în când. Lasă în urmă tehnologia și îmbrățișază natura. Respectă tradițiile și stilul de viață  al altora, iar ei îl vor respecta pe al tău. Fă-ți prieteni peste tot, nu se știe niciodată când te vei întoarce în acel loc.  Și cel mai important, căclătorește cât de mult poți, atâta timp cât ești tânăr și împărtășește toate aceste lucruri cu cei pe care îi iubești. Nu e nimic mai important ca asta.

-Trebuie să spun că nimic nu a avut un impact mai amre asupra mea decât ceea ce ați zis.

-Știu. Am știut din momentul în care am văzut cât ești de agitat. Vezi, a trecut deja.

Avea dreptate. Eram mai liniștit ca niciodată. Și eram gata să am parte de cele mai tari aventuri în viață, pentru că știi ce se spune: de ce nu am călătorii în toată lumea?

Era un mic magazin cu diferite obiecte realizate manual și alte obiecte de artă. Când am intrat m-am întrebat cum un loc așa mic poate să aibă așa multe lucruri. Vânzătoarea vorbea cu alt client așa că am început să mă uit prin jur. Era o mulțime de farfurii și pahare pictate, câteva tablouri și brățări, cercei și alte bijuterii. Dar ce mi-a atras ateția au fost câteva obiecte făcute din sticlă. Negre, roșii, albastre, erau unele dintre cele mai frumoase sculpture di sticlă pe care le văzusem.

-Sunt realizate de un artist local. M-am întors. Clientul please. De asemenea și picturile. Este mare păcat că nu avem o galerie de artă aici. Știți, ca cei din afară, să vină lumea șă vadă altfel de lucruri, poate chiar să cumpere. Promovăm prea mult oamenii din afara țării noastre și uităm de proprii artiști, de cei care văd frumusețea în acest loc pe care îl numim acasă. Ce credeți?

Nu știam de ce, dar ceea ce zicea mă fascina. Era ca și cum ar fi trebuit să întâlnesc acei oameni în seara aceea.

-Sunt de accord. Adică, în zilele de azi vrem doar ca viitorii noștrii copii să învețe din ce în ce mai mult. Și nu le oferim alte posibilități. Este ca și cum nu am vrea să îi otrăvim. S-a uitat la mine și a zâmbit.

-Știți, văd o mulțime de oameni trecând pe lângă acest magazine și doar câțiva intrând. Și din aceștia doar puțini înțeleg despre ce este vorba. Am început să îmi dau seama din momentul în care zic câteva cuvinte din ce parte a țării sunt și ce fel de oameni sunt. Și deși vorbim aceeași limbă, dacă întâlnești pe cineva din altă regiune vei vedea cât de diferiți suntem.

-Da, este adevărat.

-Dar să ne întoarcem la ce ziceam, este mare păcat că nu ne încurajăm copiii să fie mai creative. Vedeți, tatăl meu a fost preot și m-a învățat unele dintre cele mai importante lecții în viață. De la el am moștenit talentul de a cânta și de la mama cel de a picta. Am descoperit adevăratele valori și vreau să le împărtășesc cu toți cei care vor să asculte.

Știți, iubesc picture, iubesc arta. Este viața mea, iar pentru un timp a fost jobul meu, dar în viață trebuie să luăm decizii. Trebuie să alegem între lucruri care ne construiesc viața , lucruri pe care le iubim. Și dintre acestea trebuie să le alegem pe cele pe care le iubim cel mai mult. În cazul meu, am ales familia și nu voi regret asta niciodată. Dacă aș fi ales altfel, nu aș fi avut-o pe fata mea acum și pe soțul meu care încă mă încurajează să îmi fac o carieră din pictat.

-Dar de ce nu încercați atunci?

-Pur și simplu nu mai vreau. Nu putem avea totul în viață. Este o cale sau cealaltă. Da, poți încerca să le ai pe ambele, dar pentru mine ar fi prea extenuant. Sunt prea bătrână pentru asta. Mi-am ales deja calea și așa trebuie să fie.

Am văzut lacrimi în ochii ei și știam că spunea adevărul. Era fericită cu viața ei, așa cum era. Eram și eu gata să plâng, dar m-am abținut și am schimbat subiectul.

-Îmi pare rău pentru…aș dori să cumpăr cutiuța aceasta pentru bijuterii.

-Da, desigur. Imediat să o împachetez. În timp ce făcea asta mi-a mai zis un lucru important. Nu fi speriată să încerci ceva nou! Viața are ceva bun pentru fiecare dintre noi și dacă așa trebuie să fie…ei bine, trăiește viața aceea cât mai înțelept posibil.  Mi-a dat cutia și m-a privit în ochi. Și nu uita să îți încurajezi copiii să le placă arta! Cel puțin ca un hobby!

-Nu o să uit! Mulțumesc! I-am dat banii și am plecat. Era o noapte așa frumoasă afară. Cerul, stelele, vântul, zgomotul, oamenii…muzica, oh da, muzica. Puteam simți orice. Era superb, atât de real, atât de simplu. Era exact cum trebuia să fie.

Am găsit o banca și am stat acolo, comtemplând lumea. Am vrut să văd cutia aceea din nou și am rupt hârtia, dar când am deschis-o am găsit înauntrul ei un semn de carte lucrat manual pe care scria: IUBEȘTE.VISEAZĂ.TRĂIEȘTE.SIMTE.CITEȘTE.SCRIE.JOACĂ.DANSEAZĂ.CÂNTĂ.ASCULTĂ.și încearcă să faci asta mai des.

Am mers acasă fericit. Când m-am trezit a doua zi, știam care era decizia mea și ce trebuia să fac. Am plecat spre același magazine, dar nu l-am putut găsi. Am crezut că era locul greșit, dar apoi am căutat fiecare stradă, am întrebat oamenii de el, dar nimeni nu știa de ce vorbesc. Eram atât de confuz și am crezut că a fost un vis, dar apoi am găsit semnul de carte în portofel și atunci am știut.

Era adevărat locul, dar numai cei ce erau pierduți îl puteau vedea. Iar eu nu mai eram pierdut… 

Eram singur pe stradă. Nu știam de ce, dar nu mai mersesem la o plimbare noaptea înainte. În timpul zilei oamenii păreau atât de ocupați, agitați, într-o continuă căutare. Erau gata să renunțe la joburile lor dacă ar fi găsit ceva mai interesant, plin de aventură. Noaptea nu era totuși diferită. Străzile erau pline de îndrăgostiți gata de aventură, pregătiți să se piardă pe ei înșiși, pregătiți pentru orice lucru le scotea în cale întunericul. Am auzit țipete, răsete, oameni certându-se sau cântând. Era un amestec de emoție și nebunie, confuzie și frumusețe, simplitate și artă. Ceva în aer îi dădea orașului un miros specific.

Dar indiferent de cât de mult aș fi vrut, nu puteam să fac parte din acea imagine. Acele întrebări erau încă în capul meu și nu știam ce să fac. Ce să aleg. Puteam vedea că lumea mergea mai departe indiferent de ce aș fi făcut. Dar îmi era teamă că cineva ar fi putut vedea ce simt, cât de pierdut eram. Un singur cuvânt spus greșit și m-aș fi spart în sute de bucăți.  Eram doar eu și o decizie. Dar știam că cei puternici ies la suprafață în momente de singurătate.

Dintr-o dată am auzit o chitară. Cum cât mergeam mai departe, o auzeam mai bine. Jos, pe o stradă, un tânar cânta. Avea câteva monede și o bancnotă în pălărie. Văzându-i hainele, vechi și murdare, puteai să îți dai seama că trăia pe stradă, dar felul în care cânta era sublim. Felul în care degetelui lui se plimbau pe corzi, cum fiecare sunet era ca o frunză ce cade toamna împreună cu altele și creează tabloul perfect. Felul în care trăia melodia, se pierdea în cântec ca și cum ar fi fost pe cea mai mare scenă din lume și toată lumea îl privea. Poate unii nu am înțeles, dar el știa ce înseamnă să ai o asemenea pasiune. Câteodată pare imposibil de realizat și renunți și te urăști pentru că ți-ai dorit acel lucru atât de tare și te-ai rănit, dar apoi realizezi că fără acel lucru nu poți să trăiești. Și am putut vedea acest lucru în acel băiat.

i-am dat toți banii pe care îi aveam la mine. Avea nevoie de ei mai mult ca mine. Și apoi, fără să mă mai gândesc, m-am așezat jos în fața lui. Și mi-am închis ochii. Am uitat de tot și am simțit muzica/ nu mă mai simțisem niciodată atât de liber și plin de viață, de iubire. Melodia s-a terminat. Fusese ceva clasic. S-a uitat la mine.

-Poți cânta una din Spania?  Am întrebat. Nu am auzit niciuna live. El a cântat și a fost unul dintre cele mai frumoase cântece pe care le auzisem vreodată. L-am lăsat să mă ghideze. Nu mai eram în acel loc. Eram în țara pasiunii, în țara dansului flamenco. Mă plimbam pe boemele străzi ale Barcelonei, admirând arhitectura și dansând cu fetele îmbrăcate în rochii roșii. Era locul perfect să evadezi. Am avut cea mai frumoasă experiență, dar melodia s-a terminat la un moment dat.

-Știi că nu am mai simțit niciodată așa ceva? I-am zis tânărului.

-Știu. Și mi-am dat seama că ceva important urmează să se întâmple și sunteți agitat. În aceste situții oamenii mereu caută un mod de a evada.

-Cum ți-ai dat seama?

-Întâlnesc mulți oameni în fiecare zi și deși pot părea diferiți, toși suntem la fel într-un final. Îmi este ușor să citesc oamenii.

-Dar ai un talent extraordinar, de ce nu îți cauți un loc de muncă adevărat.

-Nu fac asta pentru bani. O fac pentru oameni, pentru aceste creaturi pierdute care nu știu încotro se îndreaptă. Uită cât de important este să te oprești, chiar și pentru o secundă, și să vezi lucrurile mărunte, să asculți muzica, să trăiești fac asta pentru frumusețea care trăiește în fiecare dintre noi, dar de care noi uităm. Fac asta pentru oamenii ca dumneavoastră.

A urmat un moment de liniște. Știam că avea dreptate.

-Dar de ce? Nimeni nu te înțelege.

-Dumneavoastră ați făcut-o. De multe ori munca noastră nu va fi apreciată, ideile noastre nu ne vor fi înțelese, dragostea împărtășită, dar dacă asta vă face fericit, ce spun ceilalți nu mai contează. Trebuie să ne ascultăm inima, dar să luăm și capul cu noi și vom găsi răspunsuri în locuri unde vedeam doar întrebări.

-Dar câteodată nu este ușor să alegi.

-Niciodată nu este ușor, dar cel puțin avem de ales. Nu avem doar un drum, avem atât de multe. Depinde de ceea ce vrem.

Mă gândeam cât de înțelept era acel tânăr. A reușit să învingă prin muzică, prin artă. M-am ridicat, gata să plec.

-Muțumesc pentru generozitate și pentru că ați ascultat.

-Eu trebuie să îți mulțumesc pentru că m-ai învățat o lecție importantă. Am făcut câțiva pași, dar m-a oprit.

-Și ca să știți, indiferent de ce este, in final totul va fi bine.  Și a început să cânte din nou. Am mai ascultat pentru câteva momente și am plecat. Era încă destul timp. Ceva se schimbase în mine. Nu știam ce. Am văzut un magazin încă deschis și am decis să intru. Și aici am realizat care era schimbarea...

Ai crezut vreodată în miracole? Ai fost vreodată un visător? Îți vei aminti întotdeauna ce înseamnă să fii liber? Sau îți vei petrece întreaga viață într-o cușcă, așteptând pe cineva să îți spună că de fapt tu ai cheia?

Te vei preda vreodată cuiva? Sau vei lupta pentru ceea ce iubești cel mai mult? Realizezi că uneori lucrurile nu se termină așa cum ne-am dori? Dar acest final este de fapt cel care ar trebui să fie? Dar ce vei face? Vei încerca să rămâi la același nivel și să asculți ce spune societatea sau îți vei urma propria cale și îi vei face să îți amintească de tine? Ți-ai dori ca lumea doar să vorbească despre tine sau să își amintească de tine?  Este atât de greu să faci ceea ce îți dorești și să vezi dacă e lucrul care trebuie? Adică mă gândesc, de ce nu? Ce poți pierde? Este mai bine să te întrebi toată viața ce ar fi putut fi sau să știi asta? Și de ce să îți face planuri gândindu-te ce ar crede părinții, prietenii sau alți oameni cărora nu le pasă de tine oricum?

De ce să nu devi persoana care îți dorești să fii? De ce să nu fii persoana de care toți îți vor aminti?

Iar dacă vrei să faci ceva, unde vei fi dispus să renunți? Ce compromisuri ești pregătit să faci? Unde este punctul tău final? Ce ai face ca să îi salvezi pe cei pe care îi iubești? Ția-i trăi viața în minciună sau ți-ai recunoaște păcatele și ai lăsa să fii torturat de ele?

Vrei să fii diferit? Vrei să începi un război sau să oprești unul? Îți poți imagina moartea unui miracol, dar nașterea unul vis?

Așa m-a torturat mintea mea până când...

-Te rog, hai să mergem din nou în locul acela.

-Dar de fiecare dată mergem acolo. Nu vrei să vezi altceva?

-Chiar acum, nu.

-Dar de ce?

-Poate pentru că este singurul lucru pe care mi-l amintesc. M-am uitat în ochii lui. Spuneau adevărul. Oare cum puteam să îi refuz asta?

-Bine, atunci. Ești gata?

-Mereu sunt gata. Era exact ca un copil. Nerăbdător.

Era o noapte frumoasă, cu cerul atât de clar încât aveai senzația că poți număra toate stelele. Am mers pe dealul acela de unde se putea vedea întreg orașul. Era priveliștea perfectă. Luminile orașului străluceau mai puternic ca niciodată.

-Iubesc locul acesta. Nu știu de ce, mă face să simt ca și cum...

-Totul ar putea deveni realitate.

Era adevărat. Simțeam că nimic nu ne putea opri. Am avut curajul să trecem mai departe și să venim în orașul acela.

-Hai să ne uităm la stele! Aici e locul perfect. Ne-am întins pe pământul calc și am privit cerul.

-Vreau să îmi amintesc de acest moment pentru totdeauna.

-O să-ți amintești, am încercat să spun cu vocea mea cea mai optimistă.

-Dar ști că asta nu e adevărat.

-Te rog! Doar bucură-te de moment!

Dintr-o dată a început să plouă. Câteva picături la început, dar apoi hainele ne erau ude. Am început să țip.

-Hai să plecăm de aici!

-Dar de ce? E atât de frumos! Avea acel zâmbet căruia nu îi puteai rezista.

-Dar...

-Haide, e în regulă. Nu am mai simțit ploaia de mult timp. Și încă îmi place de tine cu părul răvășit. Avea dreptate. Trecuse ceva timp decând nu mai fusese afară.

-Ai vrea să dansezi cu mine? L-am luat de mână și am dansat pe cântecul ploii. Râdea. Eram atât de fericită să îl văd așa și câteva lacrimi mi-au căzut pe față.

-Nu face asta! Sunt chiar aici! Trăim momentul, ai uitat?

Ce mai puteam zice. Nu ar fi schimbat nimic.

-Imagineză-ți că suntem doi copii care doar ce s-au întâlnit, dar lor nu le pasă. Ei vor să se joace și nimic altceva nu mai contează.

-Mi-aș dor să fiu copil din nou.

-Toți vrem asta. Păcat că uităm că acel copil încă trăiește în interiorul nostru. Trebuie doar să îl lăsăm să se arate.

-Dar copilul nu poate face față situațiilor grele.

-Poate, însă nici adultul nu le poate îndura pe toate.

Nu am mai zis nimic după asta. Am stat acolo, în mijlocul ploii, așteptând un miracol în care nu știam dacă mai credeam.

După un moment care aș fi dorit să dureze pentru totdeauna, ploaia s-a oprit. Am văzut că miracolul nu se întâmplase, iar el se întorsese la ceea ce devenise normal pentru noi. Se uita confuz în jurul lui.

-Unde sunt? Și cine ești tu? Începuse să devină agitat.

-Calmează-te, dragule! Este bine! Am văzut nesiguranța din ochii lui.

-Ce se întâmplă? Nu am vrut să zic acele cuvinte, dar ele erau adevărate.

-Dragule, îți pierzi memoria acum...

-Sună-ți toți prietenii și familia și spune-le că nu te vei întoarce niciodată.

-Sunt confuz. Nu pot...

-Este alegerea ta, dar știi că nu vei mai pleca niciodată dacă nu faci asta acum...

Vine un timp în viața fiecăruia când simte că nu aparține unui loc și tot ceea ce poate face este să fugă și să caute și să descopere lucruri despre sine la care nu aștepta că ar fi acolo. Pentru mulți oameni sunt cineva care a încălcat niște reguli nescrise care sunt considerate a fi normale și nu ar trebui probabil să mai trăiesc printre ei pentru că sunt nu sunt un exemplu bun sau pentru că le pot influența copiii. Nu știu exact ce gândesc. Dar doar vreau să întreb: este mai bine să ne învățăm copiii să trăiască în minciuni și să își nege felul de a fi pentru că noi credem că acest lucru ne-ar face de râs  sau ar fi mai bine să îi lăsăm să fie diferiți și fericiți și pregătiți să exploreze lumea?

Am trecut prin unele dintre cele mai grele experiențe din viața mea. Am fost lovit și distrus și alungat, dar nu voi regreta niciodată. Îmi amintesc că aveam o iubită în acea perioadă și totul mergea destul de bine, doar că mereu am simțit că acela nu eram eu. Așă că, într-o seară am mers într-un bar cu prietenii mei. Era o seară doar cu băieții, în care sărbătoream ultima săptămână de liceu. Totul mergea bine, până acest tip, arătând ca un star rock, îmbrăcat tot în negru și având acea aparență de artist, a venit la bar și a comandat o băutură. Dintr-o dată telefon a sunat, dar l-am închis.

-Hotel California, The Eagles.

-Poftim? Am întrebat surprins.

-Melodia ta. Clasică. Nu așteptam să îmi zică ceva, dar se pare că oamenii nu sunt ceea ce credem noi. Sunt Josh, apropo.

-Joseph. Încântat!

-Se pare că prietenii tăi te-au lăsat să bei singur.

-Cam așa...nu sunt un fun al billiardului.

-Cred că glumești, este un joc destul de interesant, a zis într-un mod care m-a făcut să mă întreb dacă chiar era. Poate îți voi arăta într-o zi și o să-ți schimbi părerea.

Nu știam ce să zic.

-Uite, trebuie să plec acum, mă așteaptă prietenii, dar poate ne mai vedem pe aici! A plecat și mă întrebam oare de ce acea conversația schimbase ceva în mine.

În curând am uitat de noaptea aceea, până în ziua când am dat peste acest tip la o petrecere a unui prieten și după cum se pare el era un prieten vechi cu gazda. Era un tip de trabă în ciuda aparenței de tip cool și rău și a faptului că toate fetele se uitau la el. Și cum ar fi putut să nu facă asta? Fetelor le plac ochii albaștrii și băieții răi.

Ne-am distrat în noaptea aceea. Am băut, am dansat. Eram fericitți că în sfârșit absolvisem liceul și ceva nou ne aștepta, dar pentru mine totul s-a schimbat într-o clipă. A fost atunci când am decis să jucăm Sticluța și a trebuit să îl sărut pe acest tip. Mă simțeam atât de jenat pentru că toți se uitau și aplaudau și strigau, dar când s-a întâmplat am știut că aceea era piesa lipsă. Aceea era realitatea, răspunsul pe care îl căutam. Am știut de ce prezența lui avusese un astfel de efect asupra mea. Pentru că și el era la fel, doar că el știa deja.

Și de atunci am început să ne întâlnim din ce în ce mai des, dar ceea ce a urmat a fosr un iad. Așa zișii mei prieteni au început să râdă de mine, să mă strige tot felul de nume, să îmi spună că le este frică să stea alături de mine. Asta până când am avut curajul să îi înfrunt. Poate nu a fost cea mai bună idee pentru că au început să mă împingă și să ma insulte și până la final să mă lase bătut în mijlocul străzii. Mi-am sunat prietena și m-a dus la ea acasă.

-Îmi pare rău, îmi pare foarte rău. Nu am vrut niciodatăsă te rănesc. Nu meriți asta.

-Oprește-te din plâns! Nu este vina ta. A început să îmi curețe rănile. Era atât de drăguță și protectivă și eu nu eram bun pentru ea.

-Dar tu ești...

-Te rog, nu îți cere scuze! O să mă faci să plâng. Și dacă te ajută cu ceva, știam asta deja. M-am uitat la ea surprins. Am văzut asta, Joseph, din felul cum te uitai la el. Nu mai văzusem niciodată acea expresie a ta.

M-am uitat în ochii ei. Erau plini de lacrimi. Rănisem o fată atât de inocentă, care ar fi trebuit să mă urască, dar ea era încă acolo, ajutându-mă.

-Dar de ce, am întrebat.

-Pentru că nu trebuie să îți ceri scuze pentru cine ești. Ai avut nevoie doar de mai mult timp să îți dai seama.

Am îmbrățișat-o. Eram sigur că nu voi mai găsi alt prieten ca ea.

-Acum trebuie să vorbești cu părinții tăi. Știam că asta urma.

-Vei veni cu mine?

-Desigur!

Am mers acasă și nu voi uita niciodată reacția lor. Mama a început să plângă, iar tata m-a plesnit atât de rău încât am căzut pe podea. Eram o dezamăgire pentru el, un ciudat. Alison m-a ajutat să mă ridic, dar cuvintele tatălui meu m-au distrus.

-Ieși afară din casa asta, chiar acum! Nu mai ești copilul meu! Nu așa te-am crescut!

Mama a încercat să îi schimbe părerea, dar era nefolositor. Am ieșit pe acea ușă și am avut un sentiment de libertate. Nu m-am uitat înapoi. Știam că dacă aș fi făcut-o, nu aș fi capabil să îmi trăiesc viața acum.

Am omorât-o. I-am rupt fiecare os din corp. Am distrus fiecare amintire, fiecare sentiment pe care l-a avut vreodată pentru mine. Am vrut să o văd rănită, umilită, strigând pe cineva care nu a fost niciodată acolo. Ea m-a schimbat. A fosr singura capabilă de așa ceva. Și din cauza asta, am urât-o. Am urât să iubesc felul ei de a-mi striga numele, de a-și aprinde țigara sau pur și simplu de a merge. Nu a fost niciodată o persoană comună, iar eu nu am fost un înger. Am fost un monstru cu o imensă sete pentru durere, pentru sânge. Nu am vrut să simt. Am vrut ceva și l-am obținut, dar după am vrut altceva. Știu că am fost egoist și rece, dar diavolul trăiește în noi, se arată prin acțiunile noastre, apare în ochii noștri. Încă îmi amintesc o conversație cu ea. Stătea pe canapea cu un pahar de vin în mână și era acoperită în fumul ce ieșes din țigară.

-Știi, chiar pot înțelege tipul tău, a zis ea, uitându-se la mine cu superioritate.

-Deci sunt un ”tip„. Interesant...Dar dacă chiar poți face asta înseamnă că știi de ce sunt capabil, și atunci mă întreb: oare de ce mai ești aici?

-Pentru că pot. Din nou avea aceeași privire în ochii ei verzi.

-Atunci abia aștept să văd cât de mult va dura.

-Vei fi surprins, dragul meu. Abia aștept să dau drumul la demonul dinăuntru.

-Dar poate te va răni, poate te va mușca.

-Dar trebuie să îți reamintesc că prin corpul meu curge otravă. Și a fumat din nou, zâmbindu-mi.

-Hmm...impresionant. Aș dori să te întreb ceva. Dacă nu te deranjează, desigur...

-Dragă, sunt prea tânără ca să îmi pese de toate lucrurile astea. Deci întreabă-mă! Era isteață. Poate asta îmi plăcea la ea. Era o competitor pentru mine.

-Bine atunci. Care este cântecul tău preferat?

-Sunglasses at night – Corey Hart, a zis să să gândească prea mult, ca și cum ar fi știut deja întrebarea.

-Dar filmul preferat?

-Breakfast at Tiffany’s.

-Dar ai ceva gusturi. Păcat că nu te va ajuta asta. Nu a zis nimic. Nici măcar nu a clipit. Tu nu vrei să mă întrebi nimic?

-Am văzut ce trebuia să văd. Știu deja destul.

-Alegerea ta. Dar crede-mă, aceast lucru va reprezenta moartea ta.

-Mai bine mort pentru ceva, decât în viață și într-o continuă căutare fără sfârșit. Și-a mai pus alt pahar de vin și s-a dus la fereastră. Era începutul sfârșitului și ea știa asta. Era deșteaptă, frumoasă, curajoasă. Iubea aceste conversații în care practic îi arătăi că știai cât e de sprecială.

Părea de neînvins, dar mintea mea era atât de bolnavă încât nu se putea opri aici. Așa că am găsit cea mai ușoară și cea mai crudă metodă prin care o puteam distruge: am început să o tratez ca pe o femeie obișnuită...

Sunt singut în pădure și vântul rece îmi provoacă din ce în ce mai multe dureri. Fug, dar nu stiu de ce. Am senzația că ceva este în spatele meu, dar nu îl pot vedea. Nu știu ce să fac, nu știu unde sunt. Doar că...ce a fost asta? Am auzit ceva. Dar nu mai pot fugi, trebuie să mă opresc sau o să cad la pământ cât mai repede. Voi sta aici să îmi revin. Uite! Este o cioară în copacul acela. Cel puțin nu sunt singur. Se holbează la mine, dar stai...vine din ce în ce mai aproape, ce...oh nu, m-a mușcat și nu se oprește. Doamne, ce se întâmplă aici? Trebuie să fug din nou, dar pasărea aceea e în spatele meu. Inima îmi bate așa de repede și am mâinile pline de sânge. Dar stai, de unde vine tot sângele acela? Nu simt nicio durere. Și de ce îmi văd frățiorul mai mic făcându-mi cu mâna?

-Dylan, unde te duci? Nu fugi de mine! Știi că nu a fost vina mea. Dylan!!! Fac dar ceea ce trebuie. Nu am făcut asta ca să te părăsesc. Cred că am plătit destul pentru ura ta. Uită-te la mine! Sunt aici în genunchi și te implor...

Dintr-o dată fratele meu mai mic apare în fața mea, cu ochii aceia mari și albaștrii care mereu au frânt ceva în interiorul meu când eram plini de lacrimi

-Dylan...

-Știi că eu nu sunt real, dar moartea este. Încearcă să stai departe de ea până când...și dintr-o dată el dispare.

-Până când ce? Dylan?

Aud un foc de arma și mă trezesc. Totul a fost doar un vis. Sunt din nou unde ar trebui să fiu. Cu ceilalți frați de arme ai mei. Acesta este locul unde aparțin. Cel puțin pentru acum. Este de datoria mea să îi protejez pe ceilalți. Șiu că el nu a înțeles, dar știu că m-a iertat. Și am realizat ce încerca să îmi spună: până când te vei întoarce acasă...

Salutare! Am creat acest blog pentru că am vrut să împărtășesc cu voi povești care se întâmplă în fiecare zi, dar cărora nu le acordăm atenție sau pur și simplu nu vrem să le vedem, dare ele sunt acolo. Acestea sunt povești care pot schimba viața unei personae, povești în care ne putem regăsi.

 Aceasta este versiunea în română a poveștilor scrise până acum în engleză, așa că o sa încep cum am făcut și cu cele scrise anterior cu un mic joc. Imaginați-vă că vi s-a spus că mai aveți de trăit doar o săptămână pe acest Pământ și ați putea face tot ce vă doriți. Ce ați face? Ați călători acolo unde mereu v-ați dorit sau ați petrece timpul acesta cu cei dragi? Ați face un lucru neașteptat sau v-ați învinge o teamă? V-ați cere scuze tuturor celor cărora le-ați greșit sau put și simplu ați uita de ei? V-ați răzbuna sau i-ați ierta pe toți? Gândiți-vă pentru un moment și răspundeți la această întrebare. Încercați să realizați ceea ce este important pentru voi și încercați să faceți acel lucru. Ceva mai bun o să vă aștepte după…